O_ruga_americana_si_alte_scrieri-Jim_Morrison_-Karmat_Press_Cartea_de_nisip

JIM MORRISON- O RUGĂ AMERICANĂ (n. 8 decembrie 1943, Florida – d. 3 iulie 1971, Paris)

„E vremea să trăieşti, e vremea să minţi
E vremea să râzi, e vremea să mori”.
(JIM MORRISON)
A fost frumos, rău – şi de ce nu?- inocent. Un înger crud prin sensibilitatea sa faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Un exterminator al propriului eu. Regele Şopârlă. Iar dacă Isus a luat asupra sa păcatele lumii, el le-a înfăptuit, asumându-şi deopotrivă, în întregime, îndoielile şi angoasele ei. Şi pentru că niciodată nu s-a mulţumit cu puţin, a încercat limitele realităţii, forţând porţile percepţiei, „porţi de oţel”, în căutarea disperată a lui zero absolut, cum singur mărturisea. Şi până la urmă orice construcţie adevărată presupune mai întâi o deconstrucţie.Jim Morrison, James Douglas Morrison în viaţa de toate zilele, trece pragul acestei lumi la Melbourne, Florida, la o aruncătură de băţ de Cap Kennedy, legătura noastră cea mai solidă cu cosmosul, la 8 decembrie 1943.Viaţa aproape ascetică impusă familiei de către tatăl său, ofiţer de marină, transferurile repetate de la o bază la alta, influenţează puternic personalitatea tânărului solitar.Muzica nu-l interesează deocamdată, chiar dacă îi place rock’n’roll-ul anilor 1950, bluesul, Frank Sinatra şi Elvis Presley. Literatura este marea lui dragoste. Se simte atras de Blake, Brendan Behan, Nietzsche, Baudelaire, Apollinaire, Rimbaud… Cu toate acestea, urmează cursurile Conservatorului din Chicago, unde îi descoperă pe Bach şi Ceaikovsky, cutreierând totodată night-cluburile din oraş. În 1965 frecventează cursurile Universităţii din Los Angeles (UCLA), secţia Cinematografie, avându-l coleg de grupă pe Raymond Daniel Manzarek, născut la 12 februarie 1935.

Dennis Jacob, unul dintre prietenii lui, ulterior asistentul lui Francis Ford Coppola la Apocalypse Now, are ideea de a face un duet, fără viitor însă. Va rămâne doar o sintagmă, „The Doors- Open and Closed”, preluată din volumul lui Aldous Huxley, The Doors Of Perception, şi aparţinând de fapt poetului William Blake.

În iulie, îl întâlneşte din nou pe Manzarek, într-o comunitate hippie de pe plaja oraşului Venice, unde acesta trăia. Îi povesteşte că a scris câteva cântece pentru un concert rock. „Nu mai auzisem nicio piesă rock atât de lirică până atunci”, îşi aminteşte Ray prima reacţie după ce a ascultat Moonlight Drive.

Aşa se naşte The Doors: cei trei fraţi Manzarek, care cântau în fiecare week-end într-un bar din Santa Monica, sub titulatura Rick & The Ravens, un basist, Jim ca solist vocal, iar la baterie John Densmore, pe care Ray îl cunoscuse ca şef al unei secte de meditaţie transcedentală.

Noua trupă începe să repete la World Pacific Studio, pentru a înregistra o casetă demo. Cele şase piese, semnate Morrison, printre care Break On Through şi Moonlight Drive, le aduc un contract cu Columbia. Dar Rick şi basistul nu apreciază textele bizare ale lui Jim, şi chiar şi Densmore ezită. Manzarek găseşte rapid un nou chitarist, pe Robbie Krieger, influenţat de flamenco.

Grupul susţine primul concert la UCLA în aceiaşi vară şi devine cunoscut în L.A. Versurile non-conformiste, şocante şi persuasive ale lui Jim Morrison, care vorbeşte deja despre ultima sa mare călătorie, interesează. Îl înconjoară o mulţime de tineri, generaţia de puşti visători, entuziaşti, obsedaţi de sindromul Vietnam, fascinaţi deodată de jocul lui de scenă, charismatic şi intens. Jim le oferă terapia Morrison: ignorarea realităţii dure şi refugierea în propria lume.

„Jim era un erou metamorfic, a cărui îndrăzneală şi energie electriza. Ceea ce străbătea simţurile sale era transformat datorită alcoolului şi a elixirului propriei sale naturi, în continuă fierbere exuberantă”, va mărturisi John Densmore peste ani.

Show-urile lor sunt haotice, iar alcoolul îşi pune amprenta pe ele. Doar „drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”. Jim improvizează în fiecare seară textele: Louise Louise, Gloria, Little Red Rooster, Money, Back Door Man. Numai că The End, cu un final cu accente pro-incest şi asasinat, îi obligă pe patroni să îi dea afară.

În toamna lui 1967, The Doors înregistrează în mai puţin de 2 săptămâni, primul lor album, The Doors, unul dintre cele mai importante din istoria rockului. Dacă primul single, Break On Through, nu are un succes deosebit, Light My Fire stă 3 săptămâni în fruntea topului Billboard.

Iată ce spune Disk Review: „Morrison şi-a extras o parte din texte din opera lui Nietzsche. Întotdeauna a susţinut că va fi ghidat în lirica sa de The Birth Of Tragedy From The Spirit Of Music”. Dar Morrison face mai mult decât atât, mai mult decât simpla împărtăşire a unei filosofii. Merge până la a suferi simbolic moartea şi renaşterea, reîntruparea într-un om purificat prin foc. Are puterea să nu aparţină nimănui. Să dea tot fără a lua nimic în schimb. „Prudenţa-i o bătrână bogată şi urâtă, căreia îi face curte Neputinţa. Trebuie să mergi întotdeauna până la concluzia a ceea ce faci”, spunea Jim. Iar simbolurile sale predilecte, marea, soarele, pământul, moartea devin obsesii.

După un turneu, The Doors imprimă al doilea album, Strange Days, mergând pe linia primului. Alături de ei evoluează basistul Douglas Lubhann. Albumul intră în topuri pe poziţia a 5-a, în vreme ce primul încă nu ieşise din top.

Despre ultimul concert, care a avut loc la New Orleans, Ray Manzarek povesteşte: „Şi-a pierdut tot suflul pe la jumătatea concertului. S-a spânzurat de microfon. Şi asta l-a terminat complet. Se putea vedea cum i se scurge energia, cum se goleşte. A aruncat apoi microfonul în public, a mai făcut câţiva paşi şi a căzut pe baterie unde a rămas nemişcat”. Pe vremea aceea, Jim fuma 3 pachete de Marlboro pe zi şi o tuse seacă îi rupea vocea. După concert hotărăşte să plece în Franţa, alături de Pamela Courson, pentru a-şi reface viaţa.

Pamela i-a fost întotdeauna alături. Poate pentru că îi semăna într-un fel. Avea forme băieţeşti, era inteligentă şi deschisă.

Parisul, mustind de cultură şi istorie, îi place şi se simte deja mai bine. Alan Ronay, prietenul său de o viaţă povesteşte: „Jim Morrison avea reputaţia că e obsedat de moarte, dar a discutat rar cu mine acest subiect. În acea dimineaţă, însă, gândul îi stăruia în minte. L-am scos din stare vorbind despre Oscar Wilde. Cu o lună în urmă, când Jim şi Pam veniseră să mă vadă la Londra, le rezervasem o cameră la hotelul Cadogan, aşa în trecere le spusesem că Oscar Wilde locuise acolo. O altă coincidenţă: la Paris se opriseră exact la L’Hotel, strada Beaux-Arts, pe unde trecuse şi Oscar Wilde. I-am spus: „Fii atent, nu eşti prea departe de urmele lui. Vei muri ca el”.

La Paris, în ultimele luni, Jim făcuse progrese, fusese atât de vesel, de calm şi de liber! Aici s-a îngrijit şi s-a regăsit. Scria tot timpul, aproape că încetase să mai bea. Nu fusese prins în mreaja drogurilor. Viciul lui Pam nu s-a răsfrânt şi asupra lui”.

Relaţia cu Pamela este ciudată. Regele Şopârlă termină fiecare noapte cu altă femeie, însă nici „partenera lui cosmică”, aşa cum îi plăcea să o numească, nu se lasă mai prejos.

Dar a murit sau nu Jim Morrison? În 1973, Manzarek declara: „Nici până acum nu ştiu cum a murit acest om şi de fapt, n-am ştiut niciodată dacă a murit cu adevărat. Nu i-am văzut corpul şi nimeni altcineva nu i l-a văzut. Doar un coşciug sigilat. Nu ştiu, deci. Cum a murit Jim?”.

Unul dintre cei care au cercetat cazul, declară: „Două persoane pot cunoaşte adevărul, în afara Pamelei: Alan Ronay şi Agnes Varda”. Cineasta este contactată telefonic imediat după moartea lui Jim pentru un interviu. Refuză. Alan dispare pur şi simplu. Mai târziu, Alan a declarat: „Am hotărât cu Pam ca Jim să fie înmormântat la cimitirul Pere Lachaise, unde sunt înmormântaţi Chopin, Piaf. Asta trebuia făcut repede, înainte ca presa să prindă de veste. „Toată lumea vrea să fie la Pere Lachaise, dar nu mai sunt locuri”, ne-a spus tipul de la pompe funebre. „Ce făcea prietenul dvs, era scriitor?” În realitate era poet, un poet adevărat, i-am spus noi. „În acest caz, aveţi noroc. Mă credeţi sau nu, avem un loc lângă mormântul lui Oscar Wilde”. L-am rugat să nu ni-l dea pe acela, nu am vrut. Ne-a arătat un altul, dar aşezat rău şi l-am luat pe acela”.

Prea multe lucruri rămân însă neclarificate. Medicul care a semnat certificatul de deces nu a putut fi identificat. Nu s-a făcut autopsie, în plus, nimeni nu l-a mai văzut, doar Pamela care a asistat la închiderea coşciugului.

Ce a însemnat de fapt Jim pentru contemporani? Oliver Stone, cel care a regizat filmul The Doors, spune: „Jim a zburat deasupra epocii sale, ca un înger ce trece peste o furtună. A fost Marlon Brando al anilor 1960, cool şi felin, frumos şi rău”.

Mormântul său este cel mai bine îngrijit din tot cimitirul. Fanii ascultă muzică, trăncănesc de parcă au venit în vizită la un prieten, beau un pahar, fumează. Fetele îi pun fotografii şi scrisori de dragoste. Florile nu lipsesc niciodată.

Şi poate nu este totul atât de inutil.
„În seara aceasta vom trece porţile”.

Dănuţ Ivănescu (Jim Morrison- O rugă americană şi alte scrieri, Editura Cartea de nisip, 1997)

Despre coperta puteti citi aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s